Cuțitul meu

A trecut ceva timp de cînd n-am mai ucis pe cineva. Stau acum și-mi privesc cuțitul care mi-a fost alături și la bine și la greu și mă copleșesc emoțiile. Cum ii explic eu lui că nu l-am uitat și că mă gîndesc la el în fiecare zi, că îl visez în fiecare noapte ... Nu pot.
Mi-aduc aminte, cum cu mult timp în urmă, cînd mă pregăteam pentru prima mea întîlnire cu o fată, am realizat că rămăsesem fără lame de ras, și l-am scos din teaca, l-am șters de sînge și m-am ras pe fata și pe piept. Si cum cîteva ore mai tîrziu l-am folosit ca s-o omor pe fată pentru că mi-a spus că nu m-am ras bine.
De cîte ori nu l-am folosit cînd odată intrat în baie realizam că blestematul de sul de hîrtie igienică era complet consumat. Sau ca să scot petele de pe cămașa mea preferata. Sau ca să mă spăl pe dinți cînd periuța îmi rănea gingiile sensibile.
Acum l-am uitat. Si pentru ce ?!? Pentru o fata!! Care nu-mi gătește, nu-mi spală chiloții și șosetele și nu face curat. Ma întreb cum de n-am strîns-o de gat pana acum?
Dar poate e mai bine așa, am păstrat-o pentru el, cuțitul meu.